E
fronde di u cipressu ùn duverebbenu ingiallisce nè cascà à e
stagione fredde ? Sicuramente un' altra cunsequenza di u
dopu.
E canne taccate di viulettu l’ingiravanu cum’è sintinelle. Ellu,
u mandile à palla incavatu in e narice, scavava. Avia sempre pensatu
d'esse u primu à more s'ellu accadia una catastroffa è ch'ellu ci
vulia à difendesi. U statu di e so osse, u so corpu debbule l'avianu
datu tanti strazii à l'epica di
nanzu.
Forse era per via di sta resistenza ch'ellu era sempre quì. In
vita. Forse era per què è per seppellisce i soi ch'ellu avia tenutu
sinu ad avà. Era fattu oramai. A polvara di terra ingiallita cupria
e so botte sbundate. U tufone tamantu induve ghjacianu i trè corpi
era cupertu. Infine, ci misse una croce. Micca per credenza, chì a
fede avia da tempu tralasciatu sti lochi di pena è afflizzione. Ma
per ricordu. Per rammintassi chì sottu à sta terra malata è
maligna eranu imprigiunate anime nobile. Avvedeci famiglia di u
dopu.
Famiglia di i strazii. St'ultimu cunflittu ùn avia lasciatu ch’à
ellu scampatu. E so ricerche attive l'avianu cundottu luntanu da i
soi. Francatu ch'ellu avia a fruntiera di a furesta per allevialli di
a fame, ùn avia mancu intesu l'impatti è u ribombu di l'ultime
cartucce. Ed era ghjuntu solu à tempu per nettà i lochi. L’irunia
di a situazione era chjara : l'ultime interrazzione trà gruppi
d'esseri umani eranu state affin’ di morte è di viulenza. Cum'è
da principiu.
Razzaccia.
A
pala, a lasciò in terra. À cosa li ghjuverebbe postu ch'ùn ci
serebbe più nimu per seppelliscelu ? S’ellu firmava qualchissia in
i cuntorni, piglierebbe solu a pena di viutalli e stacche. Si vultò
in direzzione di u casale.
U
capu in i so ricordi, avanzava. Era questu u puntellu chì ritimava e
so ghjurnate. Circà à manghjà, ripensà à a so vita di
nanzu.
Sbulicà e cucine di e case abbandunate per qualchì buatta è vugà
nant’à un mare di memoria. Circà acqua fangosa, falla bolle è
sugnà. Ùn c’era nunda di degnu in a so vita attuale. Nunda à chì
vede cù l’impressione avuta fighjendu Mad Max à l’epica di
nanzu.
Quì era ancu peghju. Fughje, battesi, piattassi è pate a fame. In u
filmu si facianu a guerra per l’essenza, oghje ghjornu si tumbava
per cunserve scadute.
Mentre
ch’ellu marchjava nant’à a ricciata di a pruprietà, malgratu
ch’ellu venia d’interrà i so ultimi amichi, si misse à pinsà à
u caffè. Pinsà quantu serebbe dolce di sente l’odore di sta
bivenda calda. U caffè. O quantu n’avia guastatu nanzu ! Quandu li
cascava in cucina è chì, per mancanza di brama o una vaga quistione
d’igiene, preferia ghjettallu. Ripensenduci, à oghje, l’averebbe
puru liccatu nant’à e chjappelle!
Sentia
quasi u caffè di a so mamma. U listessu odore ch’avia attiratu una
scatera di persone in a so cucina. Ella, chì malgradu e penurie avia
apertu a so porta à tutti per sparte u pocu ch’ella avia. S’era
vista ricusà ogni trattamentu umanu da e stesse persone accolte. Li
avianu cacciatu a vita. Sguzzata da sopra à a tola. Per un caffè.
Si
piantò un istante è si piegò. À mezu à a terra ingiallita, una
pianticella richjamava a so attenzione. Strappò l’erba in una
splusione di polvera. Scansò u capu da ùn rispiralla. È quand’ella
fù ricascata, strufinò a so truvata nant’à l’orlu di a so
manica per nettalla. Era un ciuffu di bieta salvatica. Si misse in
ghjinochji è circò s’ella era sola o in cumpagnia.
Ancu
di grazia ch'ellu avia compru u libracciolu di e piante in a so
libreria mesi nanzu. Anc’assai ch'ellu avia principiatu à fassi
insegnà di tuttu anni fà. Ùn si pudia parlà di survivalisimu ma
propriu di sapè fà. È di prevene a pussibilità di mancà d'ogni
cunfortu in u futuru. Secondu à ellu, un ritornu à a terra era
impurtante. Essenziale. Ùn hè cusì, d’altronde, ch’ellu era
sempre in vita oghje ? Cunniscia per pena u patrimoniu naturale di i
so lochi. Micca cum’è a so cugnata chjuccuta ch’avia coltu è
insistitu per manghjassi a nocca. Difatti, da quandu accadde a
disgrazia, l’Auropa si perse in guerre fraticide è boycotts.
L’isula fù tagliata di tuttu. Di pettu à u disastru eculogicu
mundiale s’aghjunse quellu ecunomicu di l’isula. A mancanza
d’organisazione in u trattamentu di u mullizzu è a poca
agricultura, pruvuconu epidemie è fame. Assai ghjente morse in i
primi mesi. A mancanza di cunniscenze per sfruttà e risorse, a paura
di pettu à sta polveraccia chì falava di u celu arriconu a panicca.
Guidata da a fame, a so cugnata avia insistitu chì a nocca era bona
à manghjà. Ellu l’avia prevenuta chì, da capu à pedi
st’erbigliula era velenosa. È fù a faccia torta di dulore è i
membri sticchiti chì c’era vulsutu à mettela in terra, prima di
scambià di rughjone.
N’avianu
scambiatu di locu . À principiu quasi tutti inseme. È pianu pianu,
e sventure ne facianu mancà unu. Si ritruvò cusì à raghjunghje
Bastia. Solu.
A
cità era deserta. Ma sapia, chì cum’è ellu, quelli ch’avianu
sopravissutu giravanu in cerca di qualchì cunfortu vitale. A
mutivazione di campà s’era spenta cù a perdita di i soi. Passò e
so prime simane citadine à scruzzulà. Ozià. À fà ciò ch’ùn
avia mai fattu : visitava i casali burghesi di a cità. Ognitantu
allughjava in qualchì appartamentu lussuosu è disabbitatu. L’avia
sempre vulsuta fà. Era ora di fassi piacè.
Mentre
st’andana scuntrò altri trè sulitarii. Certi i cunniscia di
nanzu. Ma quale pudia sapè ciò ch’elli eranu diventati in sti
tempi di scimizia umana ? Si suvitonu ma cun prudenza. Pò, cù u
tempu, avianu scansatu a diffidenza è s’eranu alleati. S’eranu
intesi d’avanzà inseme piuttostu chè soli.
Avianu
trovu un rifughju. A cità era vicina, ma a furesta, o ciò chì ne
fermava, l’ingirava. Era statu ellu à sceglie stu locu. Un
magnificu casale d’Americani. Era stata un’evidenza. Stunava in u
paisaghju tralasciatu stu palazzu rettangulare di stile tuscanu. U
tettu era à quattru pendite è in teghje. U giardinu, nanzu arburatu
di palme, era avà puntellatu di fusti mozzi. E funtane maistose
ornate di statue ùn ricacciavanu acqua ma mantenianu tuttu u so
sensu.
Nentru, una scala assai larga è di petra cullegava dui piani è à ogni rimpianu, e lastre esagonale pinte à manu pigliavanu u cambiu. Ringhere di ferru stazzunatu cumposte di sugetti delicati appughjavanu a perspettiva. E stanze larghe eranu viote di mobuli ma talmente ricche d’ornamenti nant’à i muri è i suffitti ch’elle parianu abitate. Affreschi, incartature fiurite, curnice, marmaru, tavulati, porte sculpite… u locu, malgradu u lozzu ignobile, mantenia un sapore di grandura.
Avia
cunvintu u gruppu cù un argumentu implacabile. Postu chì a so fine
era vicina, tandu era megliu à campalla cum’è sgiò. È s’eranu
stallati.
Ghjunghjendu
nentru, si pusò nant’à u so bancu. Un bancu di ginecolugu
accunciatu. Una tavula per esse precisi. Quella dedicata à fà
l’esamini d’obstetrica. Misse i so pedi nant’à e staffe
ch’avianu accoltu più donne chè u so lettu. Mastuchendu a so
bieta, si fighjò attornu. A stanza era ammubulata di qualchì
truvata : u brasgeru à gasu ch’ellu si strascinava daretu da
mesi, quatri napuletani pigliati à u museu, una lampada pipistrello
imprestata à un nutaru, una scatula musicale à cilindru è
tant’altre vestighe d’un tempu andatu. Si chjinò per piglià una
tavula di castagnu è a cullucò nant’à i so ghjinochji. Avia
principiatu à incidela da ghjorni.
Custì,
nant’à u so altare, davanti à u carminu di marmaru di Carrara,
fighjulava u fucarile.
Era
spentu. Cum’è sta civilisazione. Oramai, nunda vulterebbe à a
vita. È, pensò ch’ellu era sicuramente megliu cusì.
Abbassò
u capu, ripigliendu u so travagliu : « Quì ghjace Claudemir
Lisandru d’Ornani,
conte
di u Nunda, sgiò di u
dopu.
Ultimu sopra vivente di sta razzaccia. »
Nuvella di Suffia Marruchi
Nuvella di Suffia Marruchi
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire