E
fronde di u cipressu ùn duverebbenu ingiallisce nè cascà à e
stagione fredde ? Sicuramente un' altra cunsequenza di u
dopu.
E canne taccate di viulettu l’ingiravanu cum’è sintinelle. Ellu,
u mandile à palla incavatu in e narice, scavava. Avia sempre pensatu
d'esse u primu à more s'ellu accadia una catastroffa è ch'ellu ci
vulia à difendesi. U statu di e so osse, u so corpu debbule l'avianu
datu tanti strazii à l'epica di
nanzu.
Forse era per via di sta resistenza ch'ellu era sempre quì. In
vita. Forse era per què è per seppellisce i soi ch'ellu avia tenutu
sinu ad avà. Era fattu oramai. A polvara di terra ingiallita cupria
e so botte sbundate. U tufone tamantu induve ghjacianu i trè corpi
era cupertu. Infine, ci misse una croce. Micca per credenza, chì a
fede avia da tempu tralasciatu sti lochi di pena è afflizzione. Ma
per ricordu. Per rammintassi chì sottu à sta terra malata è
maligna eranu imprigiunate anime nobile. Avvedeci famiglia di u
dopu.
Famiglia di i strazii. St'ultimu cunflittu ùn avia lasciatu ch’à
ellu scampatu. E so ricerche attive l'avianu cundottu luntanu da i
soi. Francatu ch'ellu avia a fruntiera di a furesta per allevialli di
a fame, ùn avia mancu intesu l'impatti è u ribombu di l'ultime
cartucce. Ed era ghjuntu solu à tempu per nettà i lochi. L’irunia
di a situazione era chjara : l'ultime interrazzione trà gruppi
d'esseri umani eranu state affin’ di morte è di viulenza. Cum'è
da principiu.
Razzaccia.
A
pala, a lasciò in terra. À cosa li ghjuverebbe postu ch'ùn ci
serebbe più nimu per seppelliscelu ? S’ellu firmava qualchissia in
i cuntorni, piglierebbe solu a pena di viutalli e stacche. Si vultò
in direzzione di u casale.
U
capu in i so ricordi, avanzava. Era questu u puntellu chì ritimava e
so ghjurnate. Circà à manghjà, ripensà à a so vita di
nanzu.
Sbulicà e cucine di e case abbandunate per qualchì buatta è vugà
nant’à un mare di memoria. Circà acqua fangosa, falla bolle è
sugnà. Ùn c’era nunda di degnu in a so vita attuale. Nunda à chì
vede cù l’impressione avuta fighjendu Mad Max à l’epica di
nanzu.
Quì era ancu peghju. Fughje, battesi, piattassi è pate a fame. In u
filmu si facianu a guerra per l’essenza, oghje ghjornu si tumbava
per cunserve scadute.
Mentre
ch’ellu marchjava nant’à a ricciata di a pruprietà, malgratu
ch’ellu venia d’interrà i so ultimi amichi, si misse à pinsà à
u caffè. Pinsà quantu serebbe dolce di sente l’odore di sta
bivenda calda. U caffè. O quantu n’avia guastatu nanzu ! Quandu li
cascava in cucina è chì, per mancanza di brama o una vaga quistione
d’igiene, preferia ghjettallu. Ripensenduci, à oghje, l’averebbe
puru liccatu nant’à e chjappelle!
Sentia
quasi u caffè di a so mamma. U listessu odore ch’avia attiratu una
scatera di persone in a so cucina. Ella, chì malgradu e penurie avia
apertu a so porta à tutti per sparte u pocu ch’ella avia. S’era
vista ricusà ogni trattamentu umanu da e stesse persone accolte. Li
avianu cacciatu a vita. Sguzzata da sopra à a tola. Per un caffè.