dimanche 19 janvier 2020

Wendigo, di Suffia Marruchi


Sta mane quì, Obequa fù discitata da a so surella per andà à piscà. U lavu era ideale à st’ora è a piroga l’aspittava. Trà pocu, a barcella zuccata, chì li ghjuvava abitualmente à piglià u risu salvaticu, si ne steria arrimbata à a sponda. L’invernu s’era calatu nant’à u paese. Si sentia in l’aria chì a neva avia da ricopre, ben prestu, u paisaghju. L’animali s’eranu digià piatti. A caccia principiava à esse dura. E feste di u solstiziu eranu passate è omu si priparava à affruntà e grande freddure. A tribù sana s’affrettava malgradu i timori.
È hè ciò chì si vidia in u mentre chì a piroga s’alluntanava di a sponda. I tippì di scorza. I totemi chì marcavanu i limiti di u territoriu. U fumu di u focu incesu da l’anziane, da pudè scucinà e razione. E giovane squaw chì suvitavanu à tesse è cosge u coghju animale, da cunfezziunà vestuti invernali. Certi cacciadori chì priparavanu e racchette da neva, mentre chè d’altri eranu à giru per verificà se a notte era stata favurevule à e so trappule.
A vita cuntinuava, a ghjente s’occupava di e faccende malgradu l’ora matinale. Malgradu u pesu di st’imbuscu vitale. Malgradu a misteriosa sparizione di Bly.
Bly era giovanu ma à bastanza saviu da esse statu sceltu da l’anziani di a tribù per diventanne u capu. Ma sopratuttu, era u so prumessu. Quellu ch’ell’avia sceltu pè l’unione sacra à u prossimu veranu. Oramai facia parechje simane ch’ellu mancava. Era svanitu senza lascià nisuna traccia.
Dopu à notte d’incubi è di frebba, Bly avia pruvatu un’ultima soluzione: u casarellu di sudazione. A seenza era nurmalamente cullettiva ma, cù a cumplicità di u maestru di cerimonia, avia pussutu falla à l’insaputa di tutti è senza cumpagnia. Avianu invucatu l’uttarda è u caribù. È malgradu u rituale, i canti è e goccie di sudore chì perlavanu nant’à a so pella per scunghjurà u male, nunda li parse scambiatu in ellu.
Bly era un guerrieru di a nova generazione è ùn cridia à tutte e fole algunchigne. Nè mancu u so fratellu maiò. Li avia sempre dettu, quantu certe storie eranu sopratuttu una scusa per ghjustificà l’errori è l’azzione impure di l’omi. Sopratuttu in periodi di carestia. S’inventavanu fole magiche quandu u sacrifiziu di i più debbuli era necessariu à a sopravvivenza di a cumunità, ma chì nimu assumia a respunsabilità di st’atti. Era listessu per tuttu ciò ch’ùn si capia. Cusì nascianu e leggende. U giovanu ojibwe sapia tuttu què ma era trafariatu è a so decisione era pigliata.
S’ellu era malatu, cuntamineria a so cumunità. S’ellu era maladettu, infine, purteria a disgrazia à i soi. Era megliu, dunque, à alluntanà u periculu.
A mane di a so partenza, s’aisò, priparò u so saccone, misse a so cinta di baioncule è fighjulò u so paese. E casette cuperte di curteccia di violu appiccicate, era u solu mondu ch’ellu cunniscia. Stu locu tracunnisciutu è famigliare li averebbe mancatu. Pocu premia induve andava.
U so sguardu si piantò un istante nant’à a mikiwan di a so prumessa. Quantu volte, di notte, l’avia visitata. À l’ascosu di certi è sottu à a cumplicità amabile di l’altri. Sta capanna era stata muntata per agruttà u so spusaliziu. Ma, malgradu l’impegnu sulenne, malgradu a brama d’un’ultima carezza, Bly ùn ebbi u curaghju d’andà à dì addiu. Sapia chì a so amata l’averebbe ritenutu. Forse ancu cunvintu di stà.
Si vultò, capighjimbu, è sprufundò in a furesta.

Era cusì ch’Obequa preferia à imaginà a partenza di u so prumessu. Eranu ingrandati inseme è spartianu ogni cunfidenza. S’ellu era partutu senza dalli una spiegazione è ch’avia pigliatu a decisione d’ùn vultà, era chì l’affare era grave. È chì c’era un risicu per ella. Ma dapoi, tutte e mane è sin’à quandu u lavu ùn si seria cutratu ò chì a neva seria stata troppu alta, ella truverebbe scuse per andà à spassu, cù u scopu reale di circallu.
E simane sfilandu, u rughjone sprufundò ind’è un invernu tremendu. E pruvviste digià mancavanu. U caccighjume è u piscame eranu rari. A notte facia offiziu di cerimonia di e tenebre è di stonda d’affannu senza fine. A prima sparizione dede iniziu à una seria. Ogni matina scuprianu chì mancava qualchissia.
Era bastata a sdigia da rende i membri di a tribù imprudenti. Ancu quelli senza capacità di viaghjà luntanu s’avventuravanu fora di u paese, incuragiti è obligati da a fame. Abbattuti è addebuliti, eranu vittime di i malefizi di i spiriti di u valdu o di a sventura. Certi, forse, eranu partuti versu d’altre cuntrate o, per disgrazia, avianu scontru un fora di lege chì li avia fattu saltà u cerbellu. Fattu stà chì nimu ne sentia più parlà.
In sta notte di chjar di luna, fù à Obequa d’esce.
Passò u capu fora di a so mikiwan, allarmata da un buscicu stranu. Un silenziu pisivu avia invasu u paese. Fermava cusì pocu ghjente quì chì l’angoscia di i mesi à vene li pigliò a gola. Ogni tantu, un lagnime s’alzava in a notte. Un lamentu suffucatu, un straccime di dulore duvutu à a fame. A fame. Obequa a risentia in tuttu u so corpu. Da u ventre s’era stesa à ogni membru, cum’una ramificazione maladetta.
Attraversò u paese. Pruvava à cuncentrà a so attenzione nant’à u rimore chì crescia. À dispettu di u dulore chì li strappava u stomacu. Circava in a bughjura, u cultellu tesu, quandu un soffiu aghjacciatu viaghjò nant’à u so spinu penetrendula sin’à l’osse è alzendu a so chjoma spessa è intricciata. Fermò imbruncata.
Una presenza incredibule l’inchjerchjava. A notte era nera ma a luna era piena, è di i so raghji pallidi attraversava a chjarina è s’infilava trà i pini imbiancati. Ci era qualcosa.
Un rispiru è infine un’ombra tamanta s’avvicinò. Un’entità scarnificata è putrida. Duie corne d’orignale incurunavanu un capu ripugnevule, mezu craniu umanu mezu animale. Davanti à i so artigli sprupurziunati, a squaw ùn ansciò. U murtulone li lampò un’alitata in faccia è Obequa fermò tronchjula.
Paralizata ch’ella era, capia ciò ch’accadia è chì seria a seguita. Lasciò cascà in terra a so arma ridicula. I so ochji piantati in i dui tufoni neri di a bestia, ci vide passà u riflessu di tanti spariti di a so tribù. Ci vide dinù Bly, una fiura lesta, cum’un ricordu landanu. Ma sopratuttu ricunniscì a cinta wampun ch’ella li avia tessu, à a vita di l’esseru.
Si ricunniscì dinù in sta bestia malefica. Malgradu l’apparenze, sapia oramai ch’ella si sumigliava à l’ammostru. Avianu in cumunu sta fame stirpadora è zanne murtifere. Ùn c’era da luttà. A battaglia era persa. È, d’altronde, l’avia sprudata da u ghjornu ch’ella avia francatu u passu di nustriscesi di carne umana. A carne di i soi.
Chjose l’ochji è pagò u so debbitu.
I spiriti di a natura accumpagnonu per seculi i populi autoctoni. Wendigo crescì ogni volta di a taglia di e so vittime supranendu i pini è piattendusi infine nant’à u Monte McKay. Viaghjò invernu dopu invernu da i rughjoni di Grandi lavi sin’à l’Altiplani di u punente, cuntinuendu, insaziabile, a so cerca di carne umana.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire